FAHRENHEIT 451, de Ray Bradbury

Ray Bradbury construiește în această carte de excepție o lume distopică, o lume în care casele sunt ignifuge, iar pompierii ard cărți, o lume în prag de război, o lume din care lipsește cea ma importantă întrebare: De ce? Aici, dorința de a cunoaște reprezintă marele pericol al civilizației, dacă dorești să cunoști devii un rebel, un nebun, un delicvent, un paria, pentru că toți ceilalți se leagănă iluzoriu într-un hedonism fără valoare, consumând doar distracții. 

Ce se mai întâmplă

Mercurul din termometru arată că sunt departe de tot de vara aceea în care uitasem de mine într-un fir de nisip, camera se mulează după dispoziția mea ca-n Spuma Zilelor, iar The Fratellis se distrează de minune în boxe. Între timp: Calea Lactee se mișcă  cu 600 km/s în timpul în care noi facem tabeluri în Excel; Au apărut oferte noi la lucruri de care nu avem nevoie; Știrile sunt un malpraxis; După niște puncte puncte urmează ceva esențial; Un afacerist și-a făcut din familie un trofeu; Un corporatist s-a pierdut în muncă; O adolescentă își pune toată speranța într-un selfie; Un elev de liceu știe deja mai multă matematică decât profesorul său; Un muncitor își bate nevasta din plictiseală; Într-o închisoare un bărbat cântă blues la o chitară cu trei corzi; Niște surferi au găsit Raiul între valurile oceanului; Undeva doarme adânc cea mai frumoasă femeie din lume; Într-o peșteră […]

Frig

E frig afară de crapă fantomele de sub poduri, străzile sunt pline de aceleași fețe muncite, se fac abonamente noi la telefonie mobilă, se gătesc mâncăruri grase, se claxonează în draci pe străzi, misterul plin de sânge e într-un film de Brian De Palma, iar conștiința e un vitraliu spart. Ce e de făcut pe un frig ca ăsta și cu o conștiință atât de ireproșabiă? Lectură – să mă intoxic cu bolile fictive ale celorlalți -,  cafea – pentru că are atâtea proprietăți bune -,  tenis – ca să-mi fac rost de niște nervi și de niște speranțe -, Taboo – pentru că mârâie Tom Hardy -, și retragerea în vizuina singurătății. Nu e neapărat foarte comfortabil, dar măcar îmi aparține.

N-am stare

N-am stare. Ei bine, e și asta o stare. Dublu axel cu triplu tulup într-o umbră îndoită de spate. Sentimentul acela că vreau să ajung acolo unde de abia mai este loc de mine; pe o planetă minusculă cât o notă muzicală, dar încăpătoare și luxoasă pentru toată singurătatea mea. Acolo unde nu mai încape nicio speranță, ci o fărâmă incoloră și inodoră de acalmie. Să scap de abuzurile mele de orgoliu, de cocktailurile incontrolabile de chimicale, de atâtea și atâtea confuzii și amânări și așteptări, de acele planuri magistrale de viitor, de lipsele totale de inspirație, de încercările ratate, de nu prea am chefurile, de acele consolidări de așa sunt eu, de multiplele șanse dintre eșecuri și succese, de dorințele de a ști adevărul cu orice preț atâta timp cât e în avantajul meu, de vacanțele mentale, de atracțiile turistice imaginare, de scenele erotice și mai imaginare, de luptele […]