Frig

E frig afară de crapă fantomele de sub poduri, străzile sunt pline de aceleași fețe muncite, se fac abonamente noi la telefonie mobilă, se gătesc mâncăruri grase, se claxonează în draci pe străzi, misterul plin de sânge e într-un film de Brian De Palma, iar conștiința e un vitraliu spart. Ce e de făcut pe un frig ca ăsta și cu o conștiință atât de ireproșabiă? Lectură – să mă intoxic cu bolile fictive ale celorlalți -,  cafea – pentru că are atâtea proprietăți bune -,  tenis – ca să-mi fac rost de niște nervi și de niște speranțe -, Taboo – pentru că mârâie Tom Hardy -, și retragerea în vizuina singurătății. Nu e neapărat foarte comfortabil, dar măcar îmi aparține.

N-am stare

N-am stare. Ei bine, e și asta o stare. Dublu axel cu triplu tulup într-o umbră îndoită de spate. Sentimentul acela că vreau să ajung acolo unde de abia mai este loc de mine; pe o planetă minusculă cât o notă muzicală, dar încăpătoare și luxoasă pentru toată singurătatea mea. Acolo unde nu mai încape nicio speranță, ci o fărâmă incoloră și inodoră de acalmie. Să scap de abuzurile mele de orgoliu, de cocktailurile incontrolabile de chimicale, de atâtea și atâtea confuzii și amânări și așteptări, de acele planuri magistrale de viitor, de lipsele totale de inspirație, de încercările ratate, de nu prea am chefurile, de acele consolidări de așa sunt eu, de multiplele șanse dintre eșecuri și succese, de dorințele de a ști adevărul cu orice preț atâta timp cât e în avantajul meu, de vacanțele mentale, de atracțiile turistice imaginare, de scenele erotice și mai imaginare, de luptele […]

Trilogia New York-ului, de Paul Auster

Trilogia New York-ului este compusă din trei microromane – Orașul de sticlă, Fantome și Camera încuiată – pline de suspans, de drame interioare, de referințe literare, și de jocuri scriitoricești. Paul Auster are un stil cursiv, construiește foarte atent și inteligent acțiunea, inserează povești reale și ciudate de-a lungul cărții pentru a da mai multă siguranță și încredere, și te ține în priză până la final. Aceste trei microromane nu sunt scrise în stilul obișnuit de cărți polițiste, căci cazurile investigate sunt ratate, iar personajele principale suferă o interiorizare acută și amară. Ele se află în pericol de a ieși din cotidian și de a rămâne blocate în ele însele. Secretele pe care vor să le afle ajung să-i înstrăineze, să-i tortureze, să-i paralizeze.

Smulgătorul de inimi, de Boris Vian

În acest roman Boris Vian descrie o lume violentă, vulgară, și absurdă, o lume care nu cunoaște rușinea și care nu are mustrări de conștiință, deoarece plătește în aur un amărât care ia totul pe seama sa. În această lume încuiată și plictisitoare oamenii nu fac altceva decât să se bată. Bătrânii sunt vânduți la târg ca o simplă disctracție pentru cei mici, ucenii sunt folosiți pe post de cârpă în atelierele de lucru, animalele fac autostopul și sunt crucificate dacă se comportă natural, iar preotul boxează în biserică cu țârcovnicul, în timp ce oamenii aruncă după el cu scaune. Biserica nu este altceva decât un loc pentru spectacole de prost gust.